Bucureștiul încă din anii ‘60 – ‘70 de când s-a început construirea rețelei de termoficare nu a avut apă caldă și căldură.
Vorbim de rețeaua de termoficare ce avea să devină a doua ce mai mare din lume după cea de la Moscova în sistem centralizat.
Sistemul de încălzire este format din 1.000km de magistrale, 3.000km de conducte secundare și peste 1.000 de puncte termice (de ridicare cum erau folosite înainte de revoluție).
Astăzi, întreaga rețea este uzată moral și șvaițer. Mii de litri de apă caldă ajung în pământ.
Ritmul actual de schimbare a conductelor este în medie de 50km/an, asta în cei mai buni ani și cu pregătiri consistente în prealabil, iar prețul mediu per km este undeva la 1,4 milioane € (conform Termoenergetica).
Durata de viață a conductelor pe care Termoenergetica le bagă astăzi în pământ este de cca. 25 ani (conform documentațiilor tehnico-economice aprobate).
Așadar, la un ritm de 50km/an înseamnă că vom reuși să schimbăm complet magistrala principală (1.000km) în 20 de ani si probabil peste alți 20 și pe cea secundară. Adică atunci când vom termina de schimbat o vom lua de la capăt.
La toate acestea se mai adaugă retehnologizarea CET-urilor (încă cca. 500 milioane €).
Soluția fezabilă este descentralizarea sistemului de termoficare prin transformarea celor 1.000 de puncte termice în centrale de cartier, iar rețeaua secundară să fie reabilitată prin tehnologia CIP (cured in place pipe).
