Aventură și Anxietate în Jurul Lumii | Episodul 3: Pungi de plastic

Atenție! Dacă ești elvețian oprește-te din citit fix în secunda asta și închide pagina! Serios! Acoperă-ți ochii și nu citi mai departe – să știi că mă gândesc la sănătatea ta mentală și vreau să te protejez! Dacă continui să știi că o faci pe proprie răspundere. Eu știu că tu, la tine acolo în Alpi, strângi frumos foliile de aluminiu de la iaurturi, le cureți cu sfințenie, pe urmă le pui una peste alta și le păstrezi în colțul lor până când vine ziua să te duci în plimbare până la pubela de colectare selectivă a aluminiului. Și dacă tot ești acolo, mai știu și că vei arunca în recipiente separate sticla albă, verde și maro. Așa da! Felicitări!

Însă mie îmi plac cifrele prin prisma meseriei mele, așa că vreau să prezint două: suprafața Elveției reprezintă 0.008% din suprafața totală a planetei, iar cea a unei alte țări, să luam Brazilia de exemplu, 1.67%.

Aventura în Fortaleza s-a terminat! Acum este ora 7 dimineața și mă pregătesc să mă duc să mă îmbarc în autobuzul ce mă va duce în Jericoacoara, sau Jeri pe scurt, cum îi spun localnicii. Jeri este la aproximativ 300 de km de Fortaleza iar cursa cu autobuzul ce mă poartă până acolo durează șase ore și jumătate! Însă Jeri este un loc special, este un sătuc flancat de dune de nisip așadar după astea șase ore și jumătate, trebuie să fac transferul pe o mașină 4×4 pentru a mă traversa dunele de nisip și a ajunge la cazarea mea din Jeri.

Natura Braziliei este unică! În foarte puține țări poți găsi o varietate atât de mare a ecosistemelor. În fiecare oraș și zonă în care am fost am dat de fiecare dată de o floră și o faună diferită dar la fel de magnifică. Brazilia este un atlas viu. Cred că și de aceea îmi place Brazilia atât de mult și îmi imaginez o legătură specială cu locul ăsta de fiecare dată când ajung aici.

Chiar și așa, șase ore jumate! Frate, cine îți stă ție atâtea ore pe un scaun de autobuz? Eu sunt un tip activ de fel. Pentru că numai așa îmi pot ține în frâu tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (sau ADHD cum i se mai spune în limbaj popular) – cel puțin asta spune doctor Google că ar fi diagnosticul pentru lipsa de atenție și dificultatea de a mă concentra.  Așa că îmi place să mă țin în permanență ocupat – mă uit la un film, citesc, gătesc, alerg, fac sport, mă plimb. Adică orice se poate face în orice moment mai puțin în cazul în care ești imobilizat peste șase ore într-un autobuz ce traversează Brazilia.

Drept urmare nu am ce face și trebuie să mă distrez eu pe mine însumi și să îmi las creierul liber să zburde. Așa că stând aici și uitându-mă pe geam la casele brazilienilor rurali cum se succed într-o înșiruire fără final, mi-am pus următoarea întrebare, mai mult o reflecție lăuntrică: „cât din nevoia mondială totală de responsabilizare socială este satisfăcută de o folie de alumiuniu colectată selectiv, și presupun, reciclată corespunzător în Elveția având în vedere ponderea suprafeței acesteia la nivelul întregii planete”?

2. Brazilia

Brazilia are atât de multe fațete. Este ca un cub – o poți învârti de nenumărate ori și de fiecare dată îi vezi o nouă latură, care poate fi lozul câștigător sau nu.

Eu sunt economist de profesie, da? Brazilia mă uimește din acest punct de vedere – au o modalitate de plată instant direct de pe telefon – Pix – și toată lumea o folosește, fie că la vânzătorii ambulanți pe plajă sau chiar la supermarketuri. Un exemplu de manual de inovare digitală și incluziune financiară! Așa da, Brazilia!

Un aspect surprinzător la Brazilia este că aici, în materie de reciclat, există un program național masiv, de colectat selectiv aluminiul, în special cutiile de băuturi din aluminiu. Recomandarea pentru turiștii străini este chiar aceasta: cumpărați cât puteți băuturi în cutii de aluminiu pentru că acestea se reciclează pe bune! La tot pasul poți vedea persoane care le strâng sistematic în saci uriași ce îi poartă în spate și le duc la centrele speciale de reclicat pentru a recupera ei banii. Vă sună cunoscut, dragi rezidenți ai României? Însă în Brazilia apa nu e neapărat potabilă așă că toată lumea ori are un filtru instalat în propria casă ori se bazează pe PET-uri de apă cumpărate de la magazin. Cum atunci când călătorești trebuie să fii extrem de flexibil și să te mulezi după specificațiile locului, în marea majoritatea a cazărilor nu am avut filtre așa că am folosit opțiunea numărul doi. Și atunci ce facem cu maldărul de PET-uri ce se strâng după ce bem apa, Brazilia? Aaa, le aruncăm și sperăm să fie și ele colectate selectiv și ulterior recilcate, deși slabe șanse? Așa nu, Brazilia!

În Brazilia, și trebuie să nu ne mințim, clasa socială este dictată de bani iar aceasta vine la pachet cu o doză enormă de privilegii. Iar cei din clasele sperioare o știu și se comportă ca atare. Ei sunt superiori iar cei care lucrează pentru ei sau îi servesc sunt inferiori. Ei au drepturi, privilegii și prioritate la orice. Ce să mai, societatea este construită pe bani. Noi în Europa, și în România în mod special, am fost învățați altfel. Doamna Teodorescu, învățătoarea mea, ne spunea „să dați bună ziua și femeii de serviciu!” Și așa am făcut – am crescut cu ideea că orice meserie este demnă și oricine trebuie respectat pentru orice activitate pe care o depune. Am fost învățați că noi învățăm într-o sală de clasă curată tocmai datoriă doamnei care făcea curat după noi.

Aici lucrurile stau un pic diferit și respectul se pierde prin portofel. Însă unde privilegiul se vede cu ochiul liber este la cumpărături. La supermarket în Brazilia îți pui toate cumpărăturile în numeroase pungi de plastic ce te așteaptă cuminți și gratis la capătul benzii de scanat, după ce toate au făcut „ding”. Cam cum era în România anilor 2000 de luam de fiecare dată un pumn de pungi în plus că „nu se știe, poate avem nevoie de ele mai încolo!”. Ba mai mult, de multe ori au și o persoană desemnată la capăt să îți pună produsele în pungi.

Imaginați-vă șocul cultural când bucureșteanul învățat cu reciclarea a venit din România cu sacoșa reutilizabilă după el în Brazilia și m-am trezit luptându-mă pe papaya cu băiatul cu pungile – eu, dă-o-ncoa, că o pun direct în sacoșa reutilizabilă, el, să mi-o tragă din mână, păi, ce? El de ce acolo? Și pungile alea de plastic de unică folosință nu se consumă singure așa. În fine, am ajuns la un compromis și după ce s-a terminat spațiul în sacoșa mea reutilizabilă  de la Lidl am acceptat două pungi de plastic pe care și acum le folosesc să îmi înfășor adidașii murdari atunci când îi pun în bagaj – „win-win situation” – domnul și-a făcut treaba, eu refolosesc până și pungile de pastic de unică folosință. Și chiar sunt de unică folosință că două doze de bere le-a pus în două pungi pentru că una s-a rupt.

Și tu europeanule, care stai la coadă la reciclat PET-uri, să vezi cum doamnele în etate braziliene, vin la cumpărături și la casă își pun fiecare produs în câte o pungă separată – un ananas într-o pungă, o pâine care este deja în ambalaj de patiserie – în altă pungă, și așa mai departe. Dacă cumperi o sticlă de suc la 2 litri, să nu care cumva să aveți impresia că aceasta se cară în mână acasă – Nu! Absolument pas! Se pune în TREI pungi ca să nu se rupă și să reziste drumului. Ăsta da privilegiu de clasă – până când nici planeta nu mai contează când ai bani!

Și ca să mă înțelegeți pe deplin – consider că fiecare dintre noi are datoria de proteja planeta și natura – așa cum știe mai bine și cum poate mai bine! Natura este foarte fragilă – așadar grija ce i-o purtăm este primordială! Și mai mult decât atât, turismul responsabil implică și respectarea regulilor, legilor și cutumelor locale, nu? Cu această analogie pot spune că în Brazilia trebuie să îmbrățișăm pungile de plastic, chiar dacă noi de acasă știm că fac rău mediului pe care vrem să îl protejăm. Deja sunt confuz!

Consider deasemenea și că existența liderilor de opinie este extraordinar de importantă, mai ales la nivel internațional – prin urmare, dacă Elveția și alte țări europene pot fi liderii mișcării de responsabilizare socială și ecologică, de ce să nu fie până la urmă? Însă aș vrea să fiu pragmatic – dacă Brazilia este proprietara ecosistemului, nu înseamnă că ea știe cel mai bine cum să îl gestioneze și protejeze, cu pungi de plastic cu tot?

Mă tot gândesc că politicile verzi, deși bine intenționate, au fost creionate și articulate într-un club restrâns. Ca și cum cei ce stau în blocul „Europa” s-au strâns la cineva acasă, la un pahar de Bordeaux, o felie de tiramisu, o bucățică de chorizo și un mic cu muștar, și au vrut să se joace un joc pentru a trece timpul mai ușor. Așa că au convenit asupra jocului „de-a reciclarea” – au scris regulile, penalizaările, instrucțiunile ca să le înțeleagă ei foarte bine, au desenat pionii și cum îi poți muta pe tabla de joc și au lăsat loc și de anexe. Ba mai mult, au vrut să fie mărinimoși și au convenit că la joc se pot alătura cât de mulți participanți doresc. Cât de generos!

Numai că ceea ce nu au realizat în acel moment este că jocul lor nu e prea dorit și poate este ori cam plictisitor ori prea greu de înțeles și de jucat. Așa că vecinii din clădirea alăturată, care dintr-o pură coincidență se cheamă „America” nu au sărit gardul să se joace și ei. Cei de aici au rămas la jocul lor clasic, înrădăcinat în cultura lor, cu reguli simple, clare și unde există deja milioane de jucători dar numai câțiva câștigători. Au numit acest joc – „capitalism”.

În timp ce merg prin dunele de nisip pentru a ajunge la cazarea din Jericoacoara, mă tot gândeam la următorul lucru și voiam să îți cer și ție părerea: atunci când călătorim, ne comportăm „ca acasă” sau respectăm regulile locului, cu pungi de plastic cu tot?