Eu îi spuneam „Domnul Iepurilă”. Suna haios, dar mi-era jenă să-l abordez frontal ca ceilalți – „Nea Iepurilă”. Pentru că era mult mai vârstă și pentru că mă respecta exagerat. Fuma tot timpul, ba chiar mesteca și bomboane de mentă, în timp ce trăgea cu poftă din țigara mereu aprinsă. Parcă îl văd cum plimba o legături cu mături, operă de artă. Uneori pleca pe jos din Urziceanca, o tăia prin pădure, spre Ciocănești, și tot așa, până la…
Citește mai multe pe: https://jurnaldb.ro/ramas-bun-domnul-iepurila/
