Aventură și Anxietate în Jurul Lumii | Episodul 4: 820 de lei

Ah, ce aș da să am un milion de dolari! Sau euro! Sau lire sterline! Sau nu un milion, poate două – trei că e inflație și să îmi ajungă! Dar nu ar fi mai bine un miliard?

Cu toții ne dorim cât mai mulți bani, și drept urmare muncim cu scopul de a face bani și de a ne îmbogăți cât mai repede! Bogația materială este considerată un panaceu sufletesc. Înțeleg: 1) lumea e construită pe bani și 2) am fost crescuți de mici cu ideea că orice se poate cumpăra cu bani pentru a ne face viața mai ușoară. Faptul că introspecțiile interioare și bunătatea crudă a cuiva sunt gratis este o idee ce merită dezvoltată într-un alt articol de sine stătător.

Dar banii sunt centrul universului – oamenii muncesc pentru bani, își vând corpul pentru bani, fură pentru bani. Totul pentru bani.

Aici este și paradisul sporturilor de apă, printre care kitesurfing și para-sailing, deci curenții de aer sunt puternici, deci bate vântul, deci am avut nisip peste tot atfel încât seara când încercam să dorm mai dădeam printre măsele de o boabă de nisip. Inclusiv acum, când scriu acest articol – la câteva săptămâni bune – mai am nisip în pantofii cu care am urcat pe dune și am făcut drumeții.

Douăsprezece zile am stat în această oază plină de nisip, zile în care dimineața am alergat pe plaja deschisă cât vezi cu ochii iar seara, ca un ritual antic bine împământat în cutumele locului, am asistat la apus! Da, aici apusul este un spectacol – soarele apune în fața plajei și a dunelor de nisip în orizont – ca un ceas elvețian, în fiecare zi la ora cinci și treizeci și șase după-amiaza, soarele coboară în ocean – ca o bilă incandescentă ce este scufundată.

Așa că în fiecare zi la ora cinci incepe marea migrație – unii se îndreaptă către dune pentru a se delecta cu apusul de la înălțime, alții vin cu scăunele și lada frigorifică plină cu bere și suc, pentru a-și lua locul de cinste pe plajă. În secunda în care întreaga circumferință a soarelui trece de linia orizontului, începe ropotul de aplauze – ca la un musical după ce s-a lăsat cortina – numai că soarele o să vină să își facă plecăciunile în douăsprezece ore fix, când va răsări pe partea opusă și se va pregăti de performance-ul de mâine!

4 persoane cu bilete turistice într-o mașină cu 6 locuri înăuntru și 6 în remorcă.

Domnul șofer este eficient, nu vrea să bată 45 de minute un drum degeaba pentru 4 turiști amârăți cu bilete cumpărate de o lună, așa că pentru mai bine de o jumătate de oră dăm târcoale satului unde personalul localurilor din stațiune (recepționiști/ste, bucătari/ărese, grădinari/ărese, etc.) așteaptă șoferii de 4×4 în puncte cheie ale bulevardelor asflatate cu nisip, fac un semn (mai puțin discret) șoferului, și întreabă scurt: ”Jijoca?”.

”Da” răspunde domnul șofer (de parcă ar exista și alte opțiuni unde să te duci cu mașina prin dunele de nisip decât către ieșire, unde se află Jijoca!), hop cu toții în mașină ca un grup de copii ce vor să sară un gard încercând să fugă de vecinul acela smintit care îî tot amenință că dacă se mai joacă în proximitatea lui, se supără! Dă-i naibii de copii cu joaca lor – pensionarii sunt viitorul – ei trebuie să își dezvolte abilitățile motrice, fizice și sociale. Mi se pare normal!

Pe drum, un tânăr (nu pot să cred că am ajuns să mă refer la alte persoane ca ”tânăr”, ”tânără” dar merge pentru efectul stilistic, deci a se citi, un băiat ”mai tânăr ca mine” pentru a nu ne autoexclude din prezenta tinerețe care ne însuflețește) se lasă vorbit.

Cu portugheza de diplomă Cambridge (să nu uităm, în America de Sud engleza nu există ca și limbă) aflu câteva informații prețioase.

Tânărul, face naveta de la serviciu către casă în metropola Jijoca (Jijoca nu e nici pe departe metropolă, sper că ați înțeles sarcasmul), lucrează în Jericoacoara ca și recepționier la o pensiune și pe lângă mesele ce i se asigură angajatorul la locul de muncă, transportul decontat dus – întors cu această mașină 4×4 (care vă vine să credeți costă echivalentul a 10 lei pe sens! – să mai auzim cum ție, Mariane, ți se pare mult 3 lei o călătorie cu autobuzul sau metroul în capitala europeană cu apă potabilă și drumuri asflatate, București) are un venit lunar de 1000 de reali brazilieni. La cursul actual asta înseamnă 820 de lei în cap pe lună. Pe lună! 820 de lei! E mulțumit -cel puțin așa pare – are un loc de muncă, punct! Are un loc de muncă decent, lucrează cu turiști, deci într-un mediu destul de prietenos și politicos până la urmă. Are un loc de muncă într-un oraș FOARTE sigur! Iar în Jijoca bineînțeles că stă cu familia, deci menționează că îî ajung banii, că ”se descurcă”, că bineînțeles că ar vrea mai mult dar îi sunt suficienți pentru moment.

Sunt în autocar. Afara 30 de grade, înăuntru 18! Așa le place brazilienilor să călătorească – pe stradă te topești iar în autobuze, aeroporturi și avioane trebuie să pui repede ce ai mai gros pe tine. În poze arăt de parcă sunt în excursie în Islanda nu la tropice. Stau pe scaun și nu îmi dau seama dacă să mă emoționez sau nu. Oare 820 de lei chiar sunt suficienți? Să îmi fie milă? Deși ”tânărul” nu a cerut așa ceva! E mulțumit! E bine! Nu are nevoie de salvare!

Dar totuși e puțin, adică am văzut și eu prețurile în Brazilia – băiatul ăsta nu își poate permite niciodată serviciile pe care le oferă. Dar vedeți voi – ”puțin” e un termen ”puțin” relativ – monetar poate fi ”puțin”, dar încă are familia și comunitatea în jurul său. Pentru el, 820 de lei înseamnă mult mai mult decât valoarea monetară. 820 de lei ăștia îî reprezintă universul și microcosmosul în care trăiește – hrana sufletească și motorul care îi dă putere să meargă înainte.

Întotdeauna am fost ușor impresionabil așa că mi se umezesc ochii “puțin” și mă gândesc la următoarea întrebare: ”pentru tine cât înseamnă 820 de lei?”